Mihaela Gorodcov – Blog

In nebunia ultimelor zile pe care noi, aici, pe planeta Pamant, tara Romania, am trait-o, mai multe stiri si imagini de interes au trecut practic neobservate.

Da, este adevarat, traim ceva alienant, agresiv, care parca ne absoarbe intreaga energie, ne canalizeaza toate eforturile si inteligenta ca sa rezistam, ca si cand n-ar mai exista nimic in jurul nostru. Tornade, avioane care se prabusesc, cutremure (care de la gradul 6,5 Richter in sus sunt deja stirea a 5-a), razboaie, batai cu rosii (in Spania, si tot acolo oameni care protesteaza goi si vopsiti impotriva coridelor), un continent intreg (Africa neagra) care se macina sub ochii nostri in lupte infernale, …lista o continuati cu ce vreti. Orice jurnal de stiri abunda de aceste orori prezentate sec, ca fapt divers, la orice ora din zi si din noapte.

Totusi, pe planeta Pamant se intampla si multe alte lucruri si fapte minunate. Festivaluri de muzica clasica, evenimente artistice si expozitionale de mare valoare, oameni frumosi care fac lucruri minunate pentru semenii lor, descoperiri in stiinta si tehnologie, si cate si mai cate, care atunci cand afli de ele ca se intampla, sau ai privilegiul sa cunosti un astfel de om, iei parca o gura de oxigen si primesti un fel de combustibil cu care mergi mai departe. Probabil ca inteleptul atunci cand a spus ca acolo unde este multa lumina si umbra este pe masura, a avut dreptate. In ceea ce ne priveste, noi suntem undeva la mijloc, aici in tara Romania. Poate se intampla (si cu siguranta ca asa e) si multe lucruri/fapte frumoase. Dar nimanui nu ii mai pasa si oricum nu sunt stiri care sa faca rating. Spectacole frumoase? Sunt cu siguranta, dar modul de promovare, precum si achizitia de bilete (pentru zona teatrala in proportie covarsitoare de la casele de bilete, ceea ce este complicat la viteza in care traim) le fac destul de greu accesibile (intr-o paranteza fie spus, asta se intampla mai ales in cele cateva mari orase in care au mai ramas teatrele active…). La capitolul “orori” stam inca bine: ceva violuri, furturi (ei, nu hold-up-uri, asa bancomate sparte), batai cu bate si ce ar mai fi prin casa omului, intre clanuri, ceva pietoni morti pe “trecere”, in fine, un incendiu grav la o maternitate cu victime inocente generand o mare tragedie, dar si un prilej de amplu neprofesionalism pe canelele media cu o abordare de tip ev mediu si vanatoare de vrajitoare (rugul aprins in piata publica acum cateva sute de ani spre deliciul prostimii se numeste astazi linsaj mediatic) si cam aici suntem. Ororile noastre adevarate sunt mult mai subtile si mai “macinatoare” pentru ca ating largi categorii de oameni (statistic vorbind, cu mult mai multi decat cei care, de exemplu, pier intr-un accident aviatic sau intr-o lupta intre clanuri) pentru ca, iata, a fost nevoie de cozi ca sa se depuna declaratii (NUMAI IN DOSARE DE CARTON CARE SE POT INCOPCIA, Doamne, ce cuvant!) si bani, intr-o nebunie si o umilinta fara margini dublate de declaratiile aiuritoare ale oficialilor nostri. Nu mai revin pentru ca multi dintre noi am trait-o si am vazut-o. Probabil ca actorii vor juca tot mai putin, iar marii maestri se vor retrage pentru ca este putin credibil sa iti imaginezi ca un Radu Beligan sau un Ion Lucian (si multi altii) se vor calca pe picioare sa stea la coada sa depuna orice ar fi de depus! Mai este in mod evident un drum lung pana la informatizarea administratiei in mod real. Dar nici macar aceasta idee nu mai vreau sa o detaliez pentru ca este prea evident, desi este poate unica legatura a acestui text cu domeniul de care ne ocupam de atata timp multi dintre noi.

Isac Asimov este un nume sacru al literaturii SF. Ma rog, cred ca el a fost incadrat in acest gen literar din lipsa unui termen mai bun, pentru ca el a fost un mare vizionar si care a inventat, intre altele, termenul de robot stabilind cu aceasta ocazie si cele trei legi de baza ale functionarii lui. Una dintre cartile de referinta ale acestei literaturi si cred ca a literaturii in general este fara indoiala Fundatia. Pentru cei care nu au citit-o, o recomand cu toata caldura, desi in avalansa de filme SF si 3D din ultima decada nu prea stiu ce “priza” ar mai avea la noile generatii. Este un roman (daca vreti) clasic, in care se introduce o noua stiinta, Psihoistoria, si un master plan care sa tranziteze secolele si mileniile prin crearea unei planete-dublura, secreta, care sa fie rezerva atunci cand locuitorii planetei de baza urmau sa o ia razna (lucru stiut prin estimarile psihoistoriei si ale unui personaj de geniu). Cred ca Asimov este unul dintre autorii care ar merita recititi in cheia noastra de acum pentru ca am gasi, sunt convinsa, multe raspunsuri sau solutii. Recent, o stire care nu prea a facut senzatie (nu continea sange, nu avea politica, deci nu merita comentata) a fost pe toate agentiile de presa: o sonda care haladuieste printre stele de ceva ani a trimis cateva fotografii cu sistemul nostru solar vazut de la 128 de ani lumina. Undeva pe acea fotografie, un punct mic de tot era planeta Pamant. Cu greu puteai sa iti imaginezi ca acel punct mic din Universul nostru observabil din dimensiunea noastra poarta printre stele (ce poetic!) sase miliarde de suflete care cu greu isi vor gasi pacea si armonia. Dar ea, planeta, inca ne poarta asa cum suntem. Si vazand acea fotografie, m-am intrebat cu speranta: oare o avea vreo dublura undeva?

Mihaela Gorodcov

Nu, nu este o noua formatie care a aparut peste noapte, ci este cu totul altceva. Si acest altceva este legat de nevoia stringenta a publisherilor sa reziste in contextul scaderii dramatice a printului monetizind activitatea online. Personal nu cred in abordarea fundamentalista care spune ca printul va disparea cu totul, ca vom trai/citi ziare si carti/lucra intr-un univers exclusiv digital. Cred ca lucrurile vor ajunge poate la un echilibru care sa nu primejduiasca in mod excesiv padurile planetei (oricum puse in pericol si disparind exponential din foamea industriala mult mai mult decit din producerea de hirtie!), dar care sa nu priveze omul de o placere reala, si anume aceea a cititului pe hartie. Poate ca sunt “de moda veche”, dar abordarile echilibrate chiar si in business, sunt, cred, optime.

Ani buni de zile dupa aparitia internetului nici un publisher sau editor de reviste si ziare nu s-a preocupat prea mult de internet ca sa il valorizeze intr-un mod oarecare. Au (si am) pus continut gratuit si integral, stiri, informatii, orice, fara o prea mare grija de ceea ce se anunta la orizont.
Desigur au fost si exceptii (National Geographic fiind un caz pe care il stiu, dar desigur au fost si multe altele) in care site-ul nu era decat un abstract de continut, cu date de identificare, cu promovare pentru un anumit cover, care toate duceau la publicatia tiparita. Dar, in mare, fenomenul a fost cel de content gratuit. In egala masura este de remarcat fenomenul proliferarii televiziunilor de nisa (inclusiv a celor de stiri) si a posturilor de radio. De la tara la tara si de la zona la zona au fost totusi diferente destul de semnificative in ceea ce priveste evolutia printului vs online si modul in care aceasta situatie a evoluat a depins de multi factori locali, in afara celor generali si globali.

Criza economica nu a facut decat sa accentueze un fenomen care deja incepuse, si anume declinul tipariturilor in favoarea online-ului. Acest fenomen incepuse si datorita “terenului” cucerit intr-un ritm alert de catre Internet. Evolutia Internetului in sine, precum si raspandirea comunicatiilor de banda larga au determinat, initial, un anumit public, in special tanar, sa isi schimbe complet comportamentul de cititor. A venit si criza care a avut drept rezultat taierea drastica a bugetelelor de publicitate si de promovare (ca o paranteza, pe mine ma amuza si ma intristeaza in acelasi timp inventia sintagmei “Noi ne orientam acum spre PR!” …asa si unde il faci, pentru ca Internetul nu este nici ieftin si nici gratis?). Asa incat, editorii s-au vazut nevoiti sa se uite din nou atent la online si la modalitatile in care pot face bani intr-un model complet nou de business.

Prima idee (si nu a fost a oricui, ci a New York Times) a fost sa puna o taxa pe continutul numit “premium”. Esec total, nu numai pentru ei, ci si pentru alti publisheri care au facut acest lucru, pentru ca intr-o lume globala si globalizata nu mai exista content “premium” sau exclusivitati si, mai ales, pentru ca nu este posbil sa pui o taxa pentru ceva ce pana atunci fusese gratis. Fireste ca s-au incercat nenumarate alte metode cu succese limitate in timp de a face bani si de la cititori, model de business mostenit din print prin vanzarile directe si abonamente. Unui publisher ii este foarte greu sa isi gandeasca businessul fara aceste tipuri de venituri… Nu le voi enumera aici pentru ca nu acesta este subiectul acestui material.

Iata insa ca tot de peste Ocean vine o idee ale carei rezultate le vom urmari cu atentie in perioada urmatoare, si anume The Sun Chronicle din Massachusetts (sa nu uitam totusi ce inseamna aceasta zona pentru SUA) a decis sa puna o taxa, nu mare, de 99 Cents pentru cei care vor sa posteze un comentariu la articolele aparute pe site-ul publicatiei. Cu alte cuvinte, vrei sa iti dai cu parerea si nu oriunde, ci la mine pe site, OK, dar pentru asta trebuie sa platesti ceva si desigur sa respecti niste reguli de baza, de limbaj etc. Ei, ce ziceti? Cum vi se pare ca va merge acest model? Este de vazut pentru ca este, intr-adevar, o premiera.
Haideti in incheiere sa facem un mic exercitiu de imaginatie: cum credeti ca ar functiona asa ceva in Romania? Suntem o tara in care parerismul este un sport national (si un mod de a te face remarcat chiar si cand nu ii pasa nimanui de ceea ce crezi), fie ca este la TV, radio sau pe Internet. “Sa platesc ca sa imi spun parerea?! Pai sa ma plateasca ei pe mine ca sa o auda!” La noi se numeste democratie, audienta, impact la cititori/ascultatori/privitori (va amintiti chestia aia cu “parerea ta conteaza!”), pulsul pietei, “sa vedem ce zic oamenii despre acest subiect”, toate acestea cufundandu-ne intr-o masa amorfa de mediocritate care ne
cuprinde tot mai mult.

Si acum chiar ca inchei cu un vajnic reportaj difuzat pe un canal de stiri in legatura cu un cod rosu de canicula: reporterita s-a deplasat in sud, langa Giurgiu sa ia – evident – pulsul oamenilor. S-a dus la circiuma din sat (ma intreb unde altundeva se putea duce ca sa gaseasca oamenii la 11 dimineata?! ca doar nu la biserica!) si i-a intrebat: “Ati auzit ca este cod rosu de canicula? Stiti ce trebuie sa faceti in aceasta situatie?” Oamenii mirati si deranjati s-au uitat unii la altii, s-au codit si l-au indemnat pe cel care parea a fi Morometele local sa zica el ceva. S-a gandit putin si a zis: “Apoi, duduie draga, stim si nu e bine cu codul asta de zici mata. Tocmai d’aia stam aci la umbra si bem o bere pentru ca apa, pe caldura asta,
face condens in organism si asta iar nu-i bine.”
Autentic suta la suta.
Punct.

In functie de intonatie, la aceasta intrebare se poate raspunde intr-o mie de feluri. In Europa? In prapastie? (ma rog aici ar merge si clasicul “in balarii”!) Nicaieri? Se poate deci raspunde geografic, politic, economic, stradal. Bun. Haideti sa nu confundam tara cu statul, poporul cu populatia si oamenii in general cu cei care ne conduc. Citeşte mai departe…

Suna rau? Da, si nu este vorba de o reclama la un magazin de pompe funebre …(Desi chiar recent am vazut o reclama in domeniu care avea pentru o perioada limitata, probabil generata de niste statistici de “plecari” mai in grup, un fel de superoferta in care se vindeau 2 sicrie la pret de unul singur … Stiti dv. vorba aceea a francezului, “just in case”!).

Citeşte mai departe…

Poate ar trebuit sa intitulez acest post “Viata ca diferenta de potential” nu in sensul in care va ginditi (si care are ratiunile lui sociale si psihologice) ci, din punct de vedere pur ingineresc, pentru ca ceea ce numim curent electric apare fix din acest din acest motiv.  Ideea acestui post mi-a fost inspirata de o poezie publicata intr-o revista de cultura pe care o apreciez mult (Orizont – apare la Timisoara) intitulata “Micul ecraniu” si care apartine unui distins poet si om de cultura si anume Serban Foarta. Cred ca va dati seama cam despre ce este vorba in poezie pe care o puteti citi si pe site-ul publicatiei – www.revistaorizont.ro – numarul de noiembrie 2009. Desigur ca Serban Foarta se refera la televiziune  si la modul in care cutia cu vise ne-a cotropit timpul, mintea, judecata, modul de a fi, de a “priza” realitatea, influenta deciziile, juca realitatea. O vedem cu totii prin sticla “ecraniului”, ca sa il citez pe autor.

Citeşte mai departe…

Voluntar – ce cuvint! Cu ce il asociem noi in Romania? Cu literatura sau cu istoria, depinde cum privesti lucrurile (evident asta pentru cei mai culti dintre noi) si cu voluntarii pentru front fie ei barbati sau femei! Deci cu razboiul, cu apararea patriei, stiti dv….. Toate astea au fost de mult, si cum spuneam, au ramas simple pagini de istorie pe care cit de curind nu le va mai citi nimeni si oricum nu mai crede nimeni in asftel de idei sua principii.

Citeşte mai departe…

Gata. Ne-am mutat in lumea virtuala. Si ne mutam tot mai apasat. Adio hirtii in cutiile postale cu pizzerii care pun altfel cascavalul, adio emailuri nedorite, adio sezatori si intilniri cu “Comitetul celor care vor salveze clopotul bisericii din localitate” – cu doamne harnice care croseteaza si vind mileuri ca sa stringa bani! Citeşte mai departe…

JO Vancouver – 2010

Am tot zis sa revin din amorteala iernii nesfirsite pe care o traim si am tot aminat nu atit de lipsa de inspiratie sau subiecte cit dintr-o anume lehamite generata de inutilitatea atitudinii. Cu totii ne plingem – unii la altii – dar troienele (nu femeile din antica Troie, alminteri foarte dovedite) parca ne-au contropit intr-un melanj oribil si negicios amestecat cu apa. Sa treci strada, ei, iata o mare aventura demna de un film cu Stan si Bran (va amintiti faimoasa replica “me first” si s-a scufundat intr-o groapa plina cu apa), sa mergi cu masina este practic un act mult prea aventuros, sa te uiti la televizor este ca si cum iti semnezi pasaportul pentru infern,  sa vietuiesti este deja un act de mare curaj…..(ma rog pot sa continui lista de exasperari, dar o stiti bine, deci nu mai insist la corul plingaciosilor), asa incit acestea fiind zise m-am hotarit sa ma uit la altii. O sa ziceti care altii? Pai la altii, hat departe, fix in cealalta jumatate a globului, dincolo de GMT! Citeşte mai departe…

Iata ca a mai trecut un ROCS, al 15-lea din cei 17 ani de cind existam. E mult? E putin? Nu stiu. O sa revin la ROCS de indata.

Tot ce stiu este ca am luat practic tranzitia in piept cu toate ale ei. Nu avem timp sa ne plictisim pentru ca traim intr-o tara a impredictibilului, a reactiilor la orice nivel neconforme cu o cutuma oarecare sau cu un  bun simt (Doamne in ce tara se poate face un meeting la care sa se strige “Jos Opozitia” ????????!!!!!!, cind ea, opozitia, este fatalmente jos si nu sus, adica la putere) si cred cu tarie ca am rezistat atitea milenii si secole de navaliri, razboaie (cu final incert pentru ca eu cred ca avem intotdeauna apetenta sa cistigam razboaie sau “puncte” si sa “pierdem pacea” oricare ar fi ea) pentru Citeşte mai departe…

- Viata pe un peron de halta -

(pentru cei mai tineri si ne-calatori cu trenul, halta era – sau poate inc amai este – un fel gara mica, cu peron mic, in care din cind in cind mai oprea cite un personal de navetisti obositi si care avea un fel de acar Paun care si locuia acolo de mai punea din cind in cind bariera …)

Cuvintul “criza” a devenit sablon si referire universala. In el incape totul, prin el se justifica totul (evident, nu cele bune), la resturante (alea mai populare) meniurile se deschid cu “meniu de criza” (si adica ce? ma uit in farfuria de la cealalta masa, vad ce maninca si daca are o mamaliga mica atunci sic, vai, omul e in criza!), politicienii (de ti-e greata pe trei vieti) bolborosesc pe la tv-uri masuri anticriza, ce ar mai trebui? Ei bine ar trebui sa avem si hoteluri de criza (cu jumatate de pat), luminari de criza in biserici (mai scurte, ca doar lumina conteaza….) , pe scurt “viata de criza”.
Cred ca suntem cu totii alienati pentru motivul foarte simplu ca aceasta criza ne-a dus in panica, frica si multa, multa agresivitate. (as avea si aici un comentariu dar nu este in tema la care vreau sa ma refer). Si deci ce facem? Este criza, deci, bref (cum ar spune bengalezii) ne oprim din trait. Ca doar si viata insasi trebuie sa devina una de “criza”. Ne dam in cap unii altora fara sa intelegem ca in alta parte sta cauza. Citeşte mai departe…