Mihaela Gorodcov – Blog

Va suna familiar? Pentru cei cu ceva scoala facuta la zi si pe bune, acesta este un vers bine cunoscut al lui Eminescu care continea lauda otomana de cucerire a ultimului bastion al ghiaurilor crestini din Europa si care, odata cazut, ar fi incununat o victorie absoluta si simbolica.
Roma (a se citi Vaticanul) nu a ajuns staul pentru nici un cal al nimanui, iar secolele au trecut cu zbateri, cu bune, cu rele, cu razboaie si iata-ne acum, in a doua decada a celui de-al treilea mileniu intr-o lume schimbata, globala, la distanta de ani-lumina aproape de faimosul anunt datator de fiori “Hanibal ante portas” (cand Hanibal, temutul rege era deci la portile Romei, izolata fizic pe atunci de ziduri groase…), o lume in care toti traim intr-un urias sat global.

Am mai scris nenumarate comentarii despre lumea noastra virtuala, despre retelele sociale, despre impactul lor, deci nu mai revin. Sunt convinsa ca se va mai scrie mult pe aceasta tema. Ma abat putin de la tema acestui comentariu pentru a ma referi la o tema de mare actualitate, si anume criza egipteana care are multe reverberatii mai ales politice, dar si economice.
Intre altele, Internetul – ca sursa majora de informare – a fost blocat, inclusiv operatorii de telefonie mobila anuntand intreruperea servciului.
Doar Google a anuntat ca a gasit solutia de a pastra Twitter activ, aceasta fiind singura retea sociala care functioneaza in acest moment…
Dar sa revin la tema, la Vatican si la Papa de la Roma. Retelele sociale si amploarea lor nu puteau lasa indiferente o structura precum cea a Bisericii Sfantului Petru care, de-a lungul secolelor, a fost de nenumarate ori implicata politic, social, a arbitrat conflicte si a folosit miljoacele vremii (oricare ar fi fost ele, de la Bulele Papale pana la temuta inchizitie) pentru a-si face auzit punctul de vedere. Ca atare, nu putea lipsi din panoplie o pozitie si fata de retelele sociale.

Recent, Papa Benedict al XVI-lea a binecuvantat retelele sociale si a idemnat utilizatorii catolici sa adopte o “netiquette” (o eticheta comportamentala pe Internet) corespunzatoare si respectuoasa in timp ce se propovaduiesc Evangheliile si cartile sfinte pe net.
In documentul intitulat “Truth, proclamation and autenticity of life in the digital age” (care a marcat cea de-a 45-a aniversare a Zilei Mondiale a Comunicarii Sociale a Vaticanului), pontiful de 83 de ani a recunoscut virtutile retelelor sociale (crearea unor oportunitati fara precedent in stabilirea comunicarii si relatiilor intre oameni), dar a si averizat asupra pericolelor la care se expun credinciosii. Tendinta de a comunica doar partial sau trunchiat anumite adevaruri despre sine sau despre altii, construirea unei imagini false despre sine, evadarea intr-o existenta paralela, expunerea excesiva in lumea virtuala, provocarea de a ramane autentic (tu insuti) fata de prietenii on-line prin a nu iti crea un fals profil, iata numai cateva dintre avertismentele continute in acest document.

Arhiepiscopul Claudio Celli – seful Biroului de Comunicare Sociala de la Vatican – a subliniat ca expunerea Papei Benedict al XVI-lea trebuie privita in contextul proliferarii blogurilor catolice conservatoare care nu fac decat sa “imprastie” vitriol in Internet.
Celli a mai spus ca in acest moment Consiliul Pontifical al Comunicarii Sociale lucreaza la elaboarea unui ghid despre comportamentul online al bunilor catolici. “Nu imi plac astfel de lucruri, dar cred ca este momentul sa definim clar niste limite si niste puncte de referinta pentru comportamentului online si pentru continutul a ceea ce se comunica”, a mai spus Celli.
In mesajul sau, Suveranul Pontif s-a mai referit la calitatea informatiei online care nu poate fi judecata dupa numarul de accesari. “Trebuie sa fim constienti ca valoarea adevarului la care toti aspiram si pe care dorim sa il impartasim cu ceilalti nu are nici o legatura cu popularitatea pe care o are.”

Papa nu are in acest moment cont pe Facebook (oricum Papa Benedict al XVI-lea nu utilizeaza deloc calculatorul, el scriind de mana si in ziua de astazi), dar Vaticanul lucreaza la modernizarea portalului sau care va fi relansat in format multimedia de Pasti. Site-ul www.pope2you.com ofera totusi o aplicatie Facebook care permite utilizatorilor sa impartaseasca mesajele Papei, fotografii si carduri electronice cu prietenii.
Acesta este deci contextul. La prima vedere pare vag ciudat si anacronic. Dar la a doua?! Am scris in toamna trecuta un comentariu intitulat “Sfanta Parascheva de pe Facebook” ironizand transferul fervorii din lumea reala in lumea digitala dublata de ceva naivitate a credinciosilor care se grabesc sa se manifeste in gesturi tot mai exterioare fiintei lor, ceva ce trebuie sa fie tot mai interiorizat. Personal nu am auzit de vreo pozitie oficiala a BOR cu privire la acest fenomen. A fost doar o interventie a purtatorului de cuvant (Doamne, ce formulare stupide!) al Patriarhiei destul de neutra si fara nici un angajament.

Deci, care ar putea fi concluziile? Mai poate fi stapanita si reglementata intr-un fel sau altul informatia? Nu, si acest fapt este tot mai evident din zi in zi. Mai asculta cineva de vreo autoritate fie ea de necontestat si temuta (cel putin intr-o parte a lumii) secole de-a randul? Greu de presupus ca acest lucru se va intampla. Ceea ce este demn de retinut este insa recunoasterea intrinseca a fenomenului care a generat acest document papal.
Si atunci, cine ar putea pune ordine (admintand ca aceasta “ordine” ar fi necesara)? Noi, tu, eu, discenamantul, “vocea interioara” pe care poate ar trebui sa o ascultam mai des decat o facem, fara sa mai asteptam “indicatii” de undeva…

Incep cu o introducere de limba de lemn. Suntem in preajma Sarbatorilor de Iarna (am scris cu majusculele cuvenite si a se citi cu voce tremurata de emotie) si, fireste in plina isterie deja generalizata. La radio (aproape indiferent de post) se transmit in nestire melodii “tematice” cu obstinenta si intr-o perseverare exasperanta. Aflam mereu ca vine Craciunul, cu daruri si fulgi de nea, de parca nu stim acest lucru. La tele-uri e si mai rau: imagini si comentarii febrile din supermarketuri cu oameni care cumpara (deh, mai putin ca altadata ca este criza, nu?) ca sa aiba cele “cuvenite” pe masa, cu preturi si comparatii, cu vaitaturi, ca ce ne facem? ca unde sunt caltabosii de altadata si cirnatii care ne umpleau viata?!. “Masa” a devenit deja scop in sine iar “Sarbatorile de Iarna” exista doar ca sa ne satisfacem sfincterul piloric. Si o sa o toooot tinem in mese, asa pret de vreo 2 saptamini cu “cele cuvenite”, prilej excelent pentru advertizeri si pentru media sa faca ceva bani din reclamele la Dicarbocalm si la Colebil si de sfaturi penibile ale medicilor intrebati adinc si inteligent “cum sa trecem “Sarbatorile de Iarna” cu bine desi serviciile de Salvare lucreaza non-stop?” Ma rog, Sarbatorile de Iarna au inceput de prin octombrie cind magazinele deja se umplusera de mosi de ciocolata, iar de vreo luna nu este colt de strada sau vreun loc public in care sa nu dai de vreun mos zimbitor care sa te asigure ca vine ceva minunat pentru fiecare dintre noi.

In acest context (si de fapt aici vreau sa ajung) odata cu “Sarbatorile de Iarna” (din nou, va rog, voce tremurata de emotie) vin si numeroase tirguri de profil (suna bine asa) care, desigur infrumuseteaza parcurile orasului. E frumos, e de sarbatoare, si ne place. Nu este, Doamne fereste, un lucru rau! Dar, sunt in acelasi timp si tirguri si manifestari de binefacere. Asa, ca vin “Sarbatorile de Iarna” (sau dupa caz cele Pascale) prilej sa ne amintim brusc de copii, de cei defavorizati, de batrini, de cei uitati si organizam manifestari care sa ii ajute intr-o forma sau alta. Sa fim bineintelesi: nu este un lucru rau ca se fac astfel de actiuni si ca ele sunt tot mai numeroase. Ceea ce mi se pare ca este ca o indulgenta cumparata pentru Rai este periodicitatea lor. Mi-as dori mult ca numeroasele fundatii si asociatii sa faca actiuni constante si consecvente. Sa le intilnim mai des si nu numai de sarbatori ca sunt implicate in viata sociala. Sa devina acea voce a societatii civile pe bune ca sa faca schimbarea. Sa nu mai intre mereu in corul “celor cuvenite” doar de doua ori pe an. Anul are in principiu si pina la noi schimbari 365 de zile, in care de regula orice fiinta trebuie sa manince de minim 2 ori pe zi si sa se si imbrace corespunzator. Cozonacul de Craciun (+portocalele unde este cazul) nu tin de foame pina la Pastele urmator. Veti spune, sigur, asa este, numai ca cei implicati nu au timpul fizic, este totul pe baza de voluntariat etc. Da, asa e, numai ca as vrea ca lucrurile sa fie altfel. Si nu din punctul de vedere al statului, ci al acestor fundatii si asociatii care isi fac simtita prezenta doar de sarbatori. In rest, totul parca intra intr-un fel de uitare apatica, nu ne mai pasa de nimic, nu ducem lucurile pina la capat, care capat poate fi ceva foarte concret. Iar concretul ca de obicei, ne omoara. Pentru ca in hatisul multelor asociatii, fundatii dar si autoritati ale statului cu cele mai nastrusnice denumiri (dati o cautare net si o sa vedeti) esentialul, ca sa zic asa, “ramine cu buricul netaiat”. Dar, stati linisititi, vine Pastele si atunci mai putem cumpara un cupon pentru Rai!

Aceste cateva randuri mi-au fost inspirate de volumul “Jocul foamei” aparut recent la Editura Nemira (prezentarea o puteti citi pe blogul lui Valentin Nicolau – www.noriimei.ro), primul volum din trilogia cu acelasi nume – de mare succes international – al autoarei Suzanne Collins. Nu voi relua prezentarea, va las sa descoperiti singuri despre ce este vorba.

Cartea are desigur invelisul unui roman de SF, cu o proiectie intr-un viitor nu prea indepartat, dar care arata cam sumbru si cu trimiteri evidente la prezentul pe care il traim.

Evident, veti spune, nu este nimic nou sub soare. Ne ducem in viitor sau pe o alta planeta, spunem lucruri grele si grave, scriem in cheie SF si cine vrea sa priceapa – pricepe, cine nu, ramane cu povestea in sine. Sunt multe carti de referinta in literatura mondiala care au mai multe straturi si poate cel mai cunoscut si popular exemplu este “In numele trandafirului”, roman ce poate fi citit si in cheia politista tipica prin cuplul Parintele Guillermo – Adso cu trimitere clara la faimosul detectiv londonez si la partenerul sau de anchete, dar si in cheia mai profunda a unor invataturi mai adinci.

Literatura SF are si ea multe astfel de exemple si poate Fundatia lui Isaac Asimov si Dune a lui Frank Herbert sunt cele mai faimoase. Ma opresc aici cu exemplele (care sunt foarte numeroase) pentru ca as dori sa revin la tema principala a acestor scurte note. Desigur ca in acest context se nasc cateva intrebari:

1. Cat din ceea ce s-a scris este pura imginatie sau premonitie (ca sa ii spunem intr-un fel, desi nu este chiar acesta termenul)?

2. Este firea umana aceeasi si se manifesta la fel in conditii de stimuli sociali si politici externi indiferent de epoca, cultura, etnie, stare economica etc.?

3. Cu alte cuvinte, la nivel macro, suntem chiar asa de usor de manipulat? Ceva paine si ceva circ si suntem deci rezolvati?

4. Unde ar trebui lucrat? La educatie? La cultura? La incredere? La invataturile spirituale?

5. Suntem condamnati (as spune chiar damnati) sa repetam la infinit aceleasi greseli in pofida tuturor marilor invatatori spirituali ai umanitatii? Au fost misiunea si martiriul lor in van?

6. Cat conteaza calitatea individului in raport ca marea masa? Mai sunt si alte intrebari si mirari, dar ma opresc aici. Vi le puneti si dv. cu siguranta mereu, mai ales ca traim in case cu zeul “device” acompaniat vesnic de zeita Internet (unde device este ce vreti dv.: TV-ul, mobilul, Ipod-ul, laptopul, notebook-ul, orice fel de echipament care comunica, transmite si primeste informatie de oriunde si catre oriunde) si numai cu foarte mare greutate reusesti sa alegi informatia utila sau sa vezi dincolo de perdelele de fum.

Daca raspunsurile la intrebarile de mai sus sunt afirmative (sau negative, dupa cum este cazul), atunci chiar avem o problema. A supravietui, nu inseamna a trai, a invinge, nu inseamna in mod necesar a avea dreptate, a te maturiza mai repede, intrand in jocurile adultilor, nu inseamna a evolua.

Filozofiile orientale vechi vorbesc despre lumea inconjuratoare (pe care noi o consideram realitate palpabila) ca despre “maya” adica iluzie, pretuind mai mult valorile nevazute, nepalpabile ale unei realitati spirituale – singura care ne garanteaza echilibrul, culmea!, tot in aceasta lume a iluziei. Vechii samani din Anzi spun – aproape glumet – ca “oamenii ar fi poate mult mai linsititi daca ar sti ca toti ii supravietuim mortii” …

Deci cum ramane? Cum ne putem construi un alt viitor posibil dincolo de viitorul probabil (bazat pe date actuale si pe statisitici si care nu arata prea bine)? Unde ar trebui facuta schimbarea? Si, mai ales, de catre cine?

Cred ca semnalul de alarma este deja tras si o asftel de carte o face excelent. Nu este singura, dincolo de profetii si de profeti.
Grecii antici, atunci cind aveau o problema, o rezolvau intai la nivel de concepte si apoi o aplicau in societate. Asa s-a nascut conceptul democratiei. Romanii rezolvau simplu: dadeau o noua lege. Noi suntem, cred, mostenitorii acestui mod de gandire.

Nu, nu este o gluma, este realitatea in care am inceput sa traim.
N-avem timp, suntem vesnic grabiti, alergam mereu dupa mai nimic si, din cand in cand, gratie circului mediatic, aflam de la televizor ca se mai pomenesc ceva sfinti si, “just in case”, scurtam timpul si distantele “ducandu-ne” pe o retea sociala ca sa ne facem datoria fata de rai.
Gandul conteaza, ar spune unii, si nu mijloacele de exprimare sau canalele de comunicare. Important este sa dormi linistit ca Sfanta are cont pe Facebook, te “aude” si te “vede” oriunde te-ai afla. Simplu, nu?
In curand ne asteptam sa ii gasim in Second Life si pe Sfanta Parascheva si pe alti mucenici (Sfantul mare Mucenic Mina, cel care rezolva problemele financiare, sau pe Sfantul Ciprian, mare vrajitor devenit sfant, ehee… ce prilej de Facebook ar fi!), si sfinti cu biserici cu tot si asa este deja inca si mai simplu. Poti chiar sa “intri” in biserica, sa faci cele trebuincioase si gata, ti-ai asigurat pasaportul pentru “dincolo”. Atentie, urmeaza Sfantul Dumitru (chiar in doua etape, fiind vorba de doi Sfinti Dumitru, unul numit si Basarabov) care patroneaza chiar Bucurestii si nu Iasiul, ocazie de trafic la greu pe Facebook, dar si de delir in media, prilej de etalare de stupizenie absoluta in reportajele care incep invariabil cu intrebarea (adresata pelerinilor reali si nu virtuali) de ce sunteti aici? Un posibil raspuns la aceasta adanca intrebare si care sa tina cont de ce s-a mai descoperit prin fizica cuantica si din carti de-alea cu Universul Holografic, deci un posibil raspuns ar fi: esti sigura, draguta, ca sunt aici? Desigur ca ideea de pelerinaj sufera mult la noi si tot din cauza media. Ce vedem la TV-uri? Oameni zgribuliti, infofoliti, cu limbaj restrans (“sa ne rugam, mama, pentru sanatate!”), cu lucruri in maini de trecut pe la racla purtata in multime (trebuie sa recunoasteti, cu racla e mai greu pe Facebook!), in fine, cu un “environment” care descurajeaza prin fapte si intamplari un pelerin autentic si un credincios nedeclarativ. In treacat fie zis, moastele Sfintei Parascheva stau tot anul in Catedrala Mitropolitana de la Iasi, cu racla cu tot, deci 364 de zile (am exclus ziua praznuirii) te poti ruga sfintei in liniste si reculegere si in mod cert, sansele de a primi ajutor sunt poate mult mai mari.
Pelerinaje se fac peste tot in lume. Iasiul in particular este trecut in circuitul mondial ecumenic de pelerinaje tocmai datorita Sfintei Parascheva. Scopul lor real, in mod pretentios spus, este un fel de penitenta care sa te ajute sa iti linistesti mintea, sa iti regasesti sufletul si deci credinta, sa te rupa de cotidian si, in final, trecand mai multe probe ale calatoriei, sa ajungi sa te cunosti pe tine insuti. Un pelerinaj este prin excelenta o “calatorie” de cautare (a ta, a adevarului, a iluminarii in cazurile fericite) si nu o coada, o imbulzeala, o asteptare (uite, acuma iese cu racla!) ca un fel de ispasire colectiva de tip sacrificial. Ma rog, la limita si asta ajuta, poate! Totul este sa nu devina o moda (ai fost, fata, la Iasi?!), ceva de facut musai ca sa te poti intoarce apoi la pacatele de zi cu zi si sa crezi ca esti absolvit fie si numai prin imbulzeala, ceva care prin gesturile exterioare indeparteaza de la esenta.
Si daca este asa, sa traiasca Facebook-ul! E cool, e modern, urmeaza alti sfinti (ca sunt multe moaste in Romania), ajungem repede la spovedania online in timp real, spunem “Tatal nostru” de cinci ori si mintuirea-i gata! Stati linisititi ca vine ea cumva si impartasania online!
Ce simplu e!

In nebunia ultimelor zile pe care noi, aici, pe planeta Pamant, tara Romania, am trait-o, mai multe stiri si imagini de interes au trecut practic neobservate.

Da, este adevarat, traim ceva alienant, agresiv, care parca ne absoarbe intreaga energie, ne canalizeaza toate eforturile si inteligenta ca sa rezistam, ca si cand n-ar mai exista nimic in jurul nostru. Tornade, avioane care se prabusesc, cutremure (care de la gradul 6,5 Richter in sus sunt deja stirea a 5-a), razboaie, batai cu rosii (in Spania, si tot acolo oameni care protesteaza goi si vopsiti impotriva coridelor), un continent intreg (Africa neagra) care se macina sub ochii nostri in lupte infernale, …lista o continuati cu ce vreti. Orice jurnal de stiri abunda de aceste orori prezentate sec, ca fapt divers, la orice ora din zi si din noapte.

Totusi, pe planeta Pamant se intampla si multe alte lucruri si fapte minunate. Festivaluri de muzica clasica, evenimente artistice si expozitionale de mare valoare, oameni frumosi care fac lucruri minunate pentru semenii lor, descoperiri in stiinta si tehnologie, si cate si mai cate, care atunci cand afli de ele ca se intampla, sau ai privilegiul sa cunosti un astfel de om, iei parca o gura de oxigen si primesti un fel de combustibil cu care mergi mai departe. Probabil ca inteleptul atunci cand a spus ca acolo unde este multa lumina si umbra este pe masura, a avut dreptate. In ceea ce ne priveste, noi suntem undeva la mijloc, aici in tara Romania. Poate se intampla (si cu siguranta ca asa e) si multe lucruri/fapte frumoase. Dar nimanui nu ii mai pasa si oricum nu sunt stiri care sa faca rating. Spectacole frumoase? Sunt cu siguranta, dar modul de promovare, precum si achizitia de bilete (pentru zona teatrala in proportie covarsitoare de la casele de bilete, ceea ce este complicat la viteza in care traim) le fac destul de greu accesibile (intr-o paranteza fie spus, asta se intampla mai ales in cele cateva mari orase in care au mai ramas teatrele active…). La capitolul “orori” stam inca bine: ceva violuri, furturi (ei, nu hold-up-uri, asa bancomate sparte), batai cu bate si ce ar mai fi prin casa omului, intre clanuri, ceva pietoni morti pe “trecere”, in fine, un incendiu grav la o maternitate cu victime inocente generand o mare tragedie, dar si un prilej de amplu neprofesionalism pe canelele media cu o abordare de tip ev mediu si vanatoare de vrajitoare (rugul aprins in piata publica acum cateva sute de ani spre deliciul prostimii se numeste astazi linsaj mediatic) si cam aici suntem. Ororile noastre adevarate sunt mult mai subtile si mai “macinatoare” pentru ca ating largi categorii de oameni (statistic vorbind, cu mult mai multi decat cei care, de exemplu, pier intr-un accident aviatic sau intr-o lupta intre clanuri) pentru ca, iata, a fost nevoie de cozi ca sa se depuna declaratii (NUMAI IN DOSARE DE CARTON CARE SE POT INCOPCIA, Doamne, ce cuvant!) si bani, intr-o nebunie si o umilinta fara margini dublate de declaratiile aiuritoare ale oficialilor nostri. Nu mai revin pentru ca multi dintre noi am trait-o si am vazut-o. Probabil ca actorii vor juca tot mai putin, iar marii maestri se vor retrage pentru ca este putin credibil sa iti imaginezi ca un Radu Beligan sau un Ion Lucian (si multi altii) se vor calca pe picioare sa stea la coada sa depuna orice ar fi de depus! Mai este in mod evident un drum lung pana la informatizarea administratiei in mod real. Dar nici macar aceasta idee nu mai vreau sa o detaliez pentru ca este prea evident, desi este poate unica legatura a acestui text cu domeniul de care ne ocupam de atata timp multi dintre noi.

Isac Asimov este un nume sacru al literaturii SF. Ma rog, cred ca el a fost incadrat in acest gen literar din lipsa unui termen mai bun, pentru ca el a fost un mare vizionar si care a inventat, intre altele, termenul de robot stabilind cu aceasta ocazie si cele trei legi de baza ale functionarii lui. Una dintre cartile de referinta ale acestei literaturi si cred ca a literaturii in general este fara indoiala Fundatia. Pentru cei care nu au citit-o, o recomand cu toata caldura, desi in avalansa de filme SF si 3D din ultima decada nu prea stiu ce “priza” ar mai avea la noile generatii. Este un roman (daca vreti) clasic, in care se introduce o noua stiinta, Psihoistoria, si un master plan care sa tranziteze secolele si mileniile prin crearea unei planete-dublura, secreta, care sa fie rezerva atunci cand locuitorii planetei de baza urmau sa o ia razna (lucru stiut prin estimarile psihoistoriei si ale unui personaj de geniu). Cred ca Asimov este unul dintre autorii care ar merita recititi in cheia noastra de acum pentru ca am gasi, sunt convinsa, multe raspunsuri sau solutii. Recent, o stire care nu prea a facut senzatie (nu continea sange, nu avea politica, deci nu merita comentata) a fost pe toate agentiile de presa: o sonda care haladuieste printre stele de ceva ani a trimis cateva fotografii cu sistemul nostru solar vazut de la 128 de ani lumina. Undeva pe acea fotografie, un punct mic de tot era planeta Pamant. Cu greu puteai sa iti imaginezi ca acel punct mic din Universul nostru observabil din dimensiunea noastra poarta printre stele (ce poetic!) sase miliarde de suflete care cu greu isi vor gasi pacea si armonia. Dar ea, planeta, inca ne poarta asa cum suntem. Si vazand acea fotografie, m-am intrebat cu speranta: oare o avea vreo dublura undeva?

Mihaela Gorodcov

Nu, nu este o noua formatie care a aparut peste noapte, ci este cu totul altceva. Si acest altceva este legat de nevoia stringenta a publisherilor sa reziste in contextul scaderii dramatice a printului monetizind activitatea online. Personal nu cred in abordarea fundamentalista care spune ca printul va disparea cu totul, ca vom trai/citi ziare si carti/lucra intr-un univers exclusiv digital. Cred ca lucrurile vor ajunge poate la un echilibru care sa nu primejduiasca in mod excesiv padurile planetei (oricum puse in pericol si disparind exponential din foamea industriala mult mai mult decit din producerea de hirtie!), dar care sa nu priveze omul de o placere reala, si anume aceea a cititului pe hartie. Poate ca sunt “de moda veche”, dar abordarile echilibrate chiar si in business, sunt, cred, optime.

Ani buni de zile dupa aparitia internetului nici un publisher sau editor de reviste si ziare nu s-a preocupat prea mult de internet ca sa il valorizeze intr-un mod oarecare. Au (si am) pus continut gratuit si integral, stiri, informatii, orice, fara o prea mare grija de ceea ce se anunta la orizont.
Desigur au fost si exceptii (National Geographic fiind un caz pe care il stiu, dar desigur au fost si multe altele) in care site-ul nu era decat un abstract de continut, cu date de identificare, cu promovare pentru un anumit cover, care toate duceau la publicatia tiparita. Dar, in mare, fenomenul a fost cel de content gratuit. In egala masura este de remarcat fenomenul proliferarii televiziunilor de nisa (inclusiv a celor de stiri) si a posturilor de radio. De la tara la tara si de la zona la zona au fost totusi diferente destul de semnificative in ceea ce priveste evolutia printului vs online si modul in care aceasta situatie a evoluat a depins de multi factori locali, in afara celor generali si globali.

Criza economica nu a facut decat sa accentueze un fenomen care deja incepuse, si anume declinul tipariturilor in favoarea online-ului. Acest fenomen incepuse si datorita “terenului” cucerit intr-un ritm alert de catre Internet. Evolutia Internetului in sine, precum si raspandirea comunicatiilor de banda larga au determinat, initial, un anumit public, in special tanar, sa isi schimbe complet comportamentul de cititor. A venit si criza care a avut drept rezultat taierea drastica a bugetelelor de publicitate si de promovare (ca o paranteza, pe mine ma amuza si ma intristeaza in acelasi timp inventia sintagmei “Noi ne orientam acum spre PR!” …asa si unde il faci, pentru ca Internetul nu este nici ieftin si nici gratis?). Asa incat, editorii s-au vazut nevoiti sa se uite din nou atent la online si la modalitatile in care pot face bani intr-un model complet nou de business.

Prima idee (si nu a fost a oricui, ci a New York Times) a fost sa puna o taxa pe continutul numit “premium”. Esec total, nu numai pentru ei, ci si pentru alti publisheri care au facut acest lucru, pentru ca intr-o lume globala si globalizata nu mai exista content “premium” sau exclusivitati si, mai ales, pentru ca nu este posbil sa pui o taxa pentru ceva ce pana atunci fusese gratis. Fireste ca s-au incercat nenumarate alte metode cu succese limitate in timp de a face bani si de la cititori, model de business mostenit din print prin vanzarile directe si abonamente. Unui publisher ii este foarte greu sa isi gandeasca businessul fara aceste tipuri de venituri… Nu le voi enumera aici pentru ca nu acesta este subiectul acestui material.

Iata insa ca tot de peste Ocean vine o idee ale carei rezultate le vom urmari cu atentie in perioada urmatoare, si anume The Sun Chronicle din Massachusetts (sa nu uitam totusi ce inseamna aceasta zona pentru SUA) a decis sa puna o taxa, nu mare, de 99 Cents pentru cei care vor sa posteze un comentariu la articolele aparute pe site-ul publicatiei. Cu alte cuvinte, vrei sa iti dai cu parerea si nu oriunde, ci la mine pe site, OK, dar pentru asta trebuie sa platesti ceva si desigur sa respecti niste reguli de baza, de limbaj etc. Ei, ce ziceti? Cum vi se pare ca va merge acest model? Este de vazut pentru ca este, intr-adevar, o premiera.
Haideti in incheiere sa facem un mic exercitiu de imaginatie: cum credeti ca ar functiona asa ceva in Romania? Suntem o tara in care parerismul este un sport national (si un mod de a te face remarcat chiar si cand nu ii pasa nimanui de ceea ce crezi), fie ca este la TV, radio sau pe Internet. “Sa platesc ca sa imi spun parerea?! Pai sa ma plateasca ei pe mine ca sa o auda!” La noi se numeste democratie, audienta, impact la cititori/ascultatori/privitori (va amintiti chestia aia cu “parerea ta conteaza!”), pulsul pietei, “sa vedem ce zic oamenii despre acest subiect”, toate acestea cufundandu-ne intr-o masa amorfa de mediocritate care ne
cuprinde tot mai mult.

Si acum chiar ca inchei cu un vajnic reportaj difuzat pe un canal de stiri in legatura cu un cod rosu de canicula: reporterita s-a deplasat in sud, langa Giurgiu sa ia – evident – pulsul oamenilor. S-a dus la circiuma din sat (ma intreb unde altundeva se putea duce ca sa gaseasca oamenii la 11 dimineata?! ca doar nu la biserica!) si i-a intrebat: “Ati auzit ca este cod rosu de canicula? Stiti ce trebuie sa faceti in aceasta situatie?” Oamenii mirati si deranjati s-au uitat unii la altii, s-au codit si l-au indemnat pe cel care parea a fi Morometele local sa zica el ceva. S-a gandit putin si a zis: “Apoi, duduie draga, stim si nu e bine cu codul asta de zici mata. Tocmai d’aia stam aci la umbra si bem o bere pentru ca apa, pe caldura asta,
face condens in organism si asta iar nu-i bine.”
Autentic suta la suta.
Punct.

In functie de intonatie, la aceasta intrebare se poate raspunde intr-o mie de feluri. In Europa? In prapastie? (ma rog aici ar merge si clasicul “in balarii”!) Nicaieri? Se poate deci raspunde geografic, politic, economic, stradal. Bun. Haideti sa nu confundam tara cu statul, poporul cu populatia si oamenii in general cu cei care ne conduc. Citeşte mai departe…

Suna rau? Da, si nu este vorba de o reclama la un magazin de pompe funebre …(Desi chiar recent am vazut o reclama in domeniu care avea pentru o perioada limitata, probabil generata de niste statistici de “plecari” mai in grup, un fel de superoferta in care se vindeau 2 sicrie la pret de unul singur … Stiti dv. vorba aceea a francezului, “just in case”!).

Citeşte mai departe…

Poate ar trebuit sa intitulez acest post “Viata ca diferenta de potential” nu in sensul in care va ginditi (si care are ratiunile lui sociale si psihologice) ci, din punct de vedere pur ingineresc, pentru ca ceea ce numim curent electric apare fix din acest din acest motiv.  Ideea acestui post mi-a fost inspirata de o poezie publicata intr-o revista de cultura pe care o apreciez mult (Orizont – apare la Timisoara) intitulata “Micul ecraniu” si care apartine unui distins poet si om de cultura si anume Serban Foarta. Cred ca va dati seama cam despre ce este vorba in poezie pe care o puteti citi si pe site-ul publicatiei – www.revistaorizont.ro – numarul de noiembrie 2009. Desigur ca Serban Foarta se refera la televiziune  si la modul in care cutia cu vise ne-a cotropit timpul, mintea, judecata, modul de a fi, de a “priza” realitatea, influenta deciziile, juca realitatea. O vedem cu totii prin sticla “ecraniului”, ca sa il citez pe autor.

Citeşte mai departe…

Voluntar – ce cuvint! Cu ce il asociem noi in Romania? Cu literatura sau cu istoria, depinde cum privesti lucrurile (evident asta pentru cei mai culti dintre noi) si cu voluntarii pentru front fie ei barbati sau femei! Deci cu razboiul, cu apararea patriei, stiti dv….. Toate astea au fost de mult, si cum spuneam, au ramas simple pagini de istorie pe care cit de curind nu le va mai citi nimeni si oricum nu mai crede nimeni in asftel de idei sua principii.

Citeşte mai departe…